Cum imi alergau mie degetele pe tastura in seara asta aud un ciocanit la usa. Gandindu-ma ca e administratorul venit sa-mi raspunda la intrebarea de radio sant pe care i-am aruncat-o ieri (cand mi-a baut la usa, ca sa urmati firul logic) deschid fara sa ma gandesc prea mult. Cand colo, ce sa vezi: doi baietei, cam hipercromi, care-mi arunca in brate un rucsac, dupa care ma mitraliaza mai ceva ca dom` Semaca: de la PDL, cado'`pentru cupilu proprietate personala, verifica numele (adica mi-l zic ei, ca io n-am zis nimic) si ma intreaba daca mai tin cu Anca Boagiu. Acu` cinstit vorbind, cum ma pricep la politica cam la fel ca la semantica dialectului amharic si cum io am abonament la filme pe net si nu la tv, doamna de care nu aud prea mult imi place (motivul fiind enuntat chiar in aceasta propozitie). Inchid usa frumos si anunt odorul ca aprimit un cadou. Fericit, desi deja a cam inceput sa se invete cu cadourile (ieri a venit de la scoala cu periuta si pasta si vreo doua caiete) deschide rucsacul. Inauntru un ambalaj frumos din carton ondulat pe care era lipit numele Elenei Udrea. Acu`, ca ambalaju' era mai scump decat rucsacu' si cadou' nu mai zic, da' niste coperti pentru manualele astea cu forme care de care mai fistichii nu puteai sa pui si tu?! Si a mai zis odorul sa-ti transmit ca ai gresit, lui nu-i trebuie penar roz!!! Iar eu iti spun ca ai gresit adresa, da' ma sacrific io si fac pe curieru', duc rucsacul acolo unde trebuia sa ajunga de prima data, la un copil sarman, de la tara, care mai are sase frati cu care trebuie sa imparta doua cadouri ca ma-sa si tac-su nu pot vota de sase ori!
Si acu'ca mi-am varsat ofu' ma-ntorc la trebile mele. Pentru conformitate limbajul este un fel de terapie ca sa combat snobismul pe care mi-l da textul pe care-l traduc si al carui subiect este designul in epoca revolutiei industriale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu