Stiam de ceva vreme ca ne paste o lupta. Si nu una usoara. Dar oricat de pregatiti si de blindati am fi cand ai diagnosticul in fata, lucrurile parca nu arata la fel. Pentru ca orice diagnostic de cancer e un fel de lentila care-ti deformeaza universul.
Stiti cum e cand stai intr-o camera in care stii ca ticaie un ceas, dar esti atat de obisnuit cu el incat nu-l mai auzi. Si apoi, deodata, fie se face atat de liniste, fie atentia ta se indreapta din nou asupra lui, si, brusc, il auzi foarte puternic: TIC TAC.
M-am dus la o asociatie de suport sa aflu ce pot face pentru jumatatea mea si m-am trezit intr-o sala de asteptare in fata unei doamne cu chef de vorba: Si de ce suferiti? - Nu stiu, ca inca nu m-am cautat. (Mi s-a sugerat, tardiv, sa-i raspund ca din dragoste sau de nervi.) Nu reusesc sa inteleg de ce trebuie sa ne raportam mereu la ceilalti. Ala sufera mai mult ca mine, deci eu sunt mai fericit? WTF?!
Oricum as privi situatie e un drum lung sau cel putin asa sper.
