Amintiri

Pe vremuri scraim cu usurinta despre orice. Si-mi iesea. Acum nu mai merge, am devenit atat de ancorata in realitate ca nu mai reusesc sa redau nici cele mai puternice sentimente. Azi ma uitam de pe balcon in strada care-si incetinea ritmul, asa cum se intampla duminicile spre seara si n-am reusit sa pun in cuvinte ceea ce se intampla sub ochii mei. In schimb, as fi reusit sa fac un grafic minunat. In trei culori. Cum incetinesc pietonii, cum scade viteza masinilor, cum se reduce traficul. Apoi m-am uitat la mainile mele (stiu, nu are nicio legatura) si mi-am dat seama ca imbatranesc. Pielea se strange, se rideaza si te da de gol, oricat de bine ai arata in blugii cumparati de la raionul de copii.... Dar mai tragic e ca ai pierdut zanele din gand si ca te gandesti nu o data ci de trei ori la consecintele faptelor tale, ca incep sa-ti placa duminicile si apreciezi gandurile altora in loc sa le ai pe ale tale. Imbatranesc si-mi pare rau. Nu ma ajuta nici faptul ca in drum spre plantatie trec pe langa un liceu si elevii ma inghiontesc deseori crezand ca sunt colega lor de clasa. Cum spunea Castaneda, moartea stinge uneori farurile, dar asta nu inseamna ca nu ne urmareste in masina ei. O duminica depresiva. Zic.